Africa de Sud deschide un centru pentru migranți. De ce țara a evitat până acum taberele de refugiați

Africa de Sud a început să proceseze migranții fără documente într-un centru temporar de repatriere din Musina, la granița cu Zimbabwe. Unitatea a devenit operațională în iulie 2026, după o perioadă marcată de intensificarea discursului antimigrație și de violențe xenofobe.

Deschiderea centrului a provocat discuții despre o posibilă schimbare a politicii privind migranții și refugiații. Până acum, Africa de Sud a evitat modelul taberelor folosit în alte state africane. După încheierea apartheidului, refugiații și solicitanții de azil au putut, în general, să trăiască în comunități. Ei au avut posibilitatea să muncească și să studieze, fără să fie obligați să locuiască în spații special delimitate.

În 2025, Africa de Sud găzduia peste 167.000 de refugiați și solicitanți de azil. Cei mai mulți trăiau în zone urbane. Printre principalele țări de origine se numără Zimbabwe, Malawi, Republica Democrată Congo și Burundi.

Ani de așteptare pentru solicitanții de azil

Sistemul sud-african se confruntă însă cu probleme importante. Solicitanții de azil trebuie să își reînnoiască periodic permisele temporare. În mod obișnuit, procedura se repetă la fiecare șase luni. Numeroase cereri sunt respinse în prima etapă, iar contestațiile pot dura ani întregi. Un audit din 2019 estima că ar fi fost necesari 68 de ani pentru eliminarea restanțelor existente atunci.

Conform publicației The Conversation, situația s-a complicat în 2026. Finanțarea Autorității pentru Apelurile Refugiaților a fost redusă, iar numărul membrilor care analizează cazurile a scăzut de la 36 la 9. În aceste condiții, o persoană poate aștepta între cinci și zece ani pentru o decizie. Unele proceduri durează chiar mai mult.

Perioada de incertitudine poate afecta accesul la muncă, educație, libertatea de mișcare și asistența umanitară.

Regulile privind azilul continuă să se schimbe

Și cadrul juridic a trecut prin modificări importante. În mai 2026, Curtea Constituțională a decis că persoanele ale căror cereri au fost respinse definitiv nu au automat dreptul să solicite din nou statutul de refugiat. Departamentul Afacerilor Interne a salutat hotărârea. Două luni mai târziu, aceeași instanță a luat o decizie favorabilă solicitanților de azil într-un alt caz.

Judecătorii au stabilit că o neregulă procedurală nu este suficientă pentru a împiedica o persoană să ceară protecție. Cazul viza inclusiv obligația obținerii unui permis în primele cinci zile de la intrarea în țară. Hotărârea a fost salutată de organizația pentru drepturile omului Scalabrini.

Problemele sistemului au readus în discuție alternativa taberelor. Acestea ar putea concentra într-un singur loc serviciile și ajutorul oferite persoanelor care așteaptă soluționarea cererilor. Experiența altor state arată însă că un asemenea sistem vine cu riscuri importante.

Taberele temporare pot rămâne deschise decenii

Taberele pentru refugiați sunt create, în principiu, pentru situațiile în care un număr mare de persoane are nevoie rapid de protecție și asistență. Decizia înființării lor aparține guvernelor. Autoritățile colaborează adesea cu Agenția ONU pentru Refugiați (UNHCR) și cu organizații neguvernamentale.

În aceste spații pot fi oferite adăpost, hrană, apă și servicii medicale. Caracterul lor temporar se poate pierde însă în timp. Unele tabere rămân deschise ani sau chiar decenii. Structurile provizorii se transformă astfel în locuri permanente pentru generații de refugiați. Nici Convenția din 1951 privind statutul refugiaților nu obligă statele să îi găzduiască în tabere. Folosirea acestora reprezintă o decizie de politică publică.

Izolarea, una dintre marile probleme

Condițiile din tabere au făcut obiectul numeroaselor critici. Au fost documentate cazuri de violență sexuală și de gen, dar și limitări ale unor drepturi. Accesul insuficient la asistență juridică reprezintă o altă problemă. Refugiații se pot confrunta și cu marginalizare economică sau cu restricții privind libertatea de mișcare și participarea la viața comunității.

Amplasarea taberelor contribuie la aceste dificultăți. Multe sunt construite în zone îndepărtate, departe de marile comunități. Locuitorii pot deveni astfel izolați fizic, social și economic. Posibilitățile de a munci și de a-și construi o viață independentă sunt, la rândul lor, reduse. În plus, deciziile privind locuințele și numeroase aspecte ale vieții cotidiene ajung să fie luate de autorități sau organizațiile umanitare.

Centrul din Musina nu este o tabără de refugiați

În ciuda discuțiilor provocate de deschiderea sa, centrul din Musina nu este administrat de UNHCR. Nici nu există indicii că ar urma să fie transformat într-o tabără pentru refugiați. Strategia revizuită privind cetățenia, imigrația și protecția refugiaților, aprobată de guvern în 2026, nu prevede construirea unor asemenea tabere.

Există și obstacole practice pentru o eventuală schimbare de direcție. UNHCR se confruntă cu reduceri importante ale finanțării și încearcă să își restrângă operațiunile. La 30 iunie 2026, organizația avea asigurate doar 18% din fondurile necesare pentru operațiunile care acoperă Africa de Sud, Botswana și Namibia. În aceste condiții, extinderea sistemului de tabere ar fi dificilă.

Riscul unor noi tensiuni cu populația locală

O altă problemă este relația dintre refugiați și comunitățile care îi găzduiesc. Construirea taberelor în regiuni sărace poate alimenta tensiunile. Populația locală se confruntă adesea cu propriile dificultăți și poate avea nevoie de sprijin. Riscul este important în Africa de Sud, unde tensiunile legate de migrație au contribuit deja la episoade de violență xenofobă.

În același timp, tendința observată în alte părți ale continentului este de reducere a dependenței de tabere. Kenya este unul dintre statele care încearcă să se îndepărteze de acest model.

Nici integrarea refugiaților direct în comunități nu rezolvă automat problemele. Fără sprijin, aceștia pot întâmpina dificultăți serioase în găsirea unei locuințe sau a unui loc de muncă. Pentru Africa de Sud, menținerea unui sistem care permite refugiaților să trăiască în comunități rămâne însă o alternativă la izolarea în tabere. Provocarea este găsirea unui echilibru între controlul migrației, protecția celor care au dreptul la azil și integrarea lor în societate.