Când rachetele iraniane lovesc o bază americană din Arabia Saudită sau ating o țintă la 2.500 de mile de Teheran, nu poți să nu te întrebi de unde are Iranul această tehnologie. Răspunsul posibil, conform unuia dintre cei mai avizați experți mondiali în domeniu, se găsește nu în laboratoarele iraniene, ci în instalațiile industriale ale Coreei de Nord. Bruce Bechtol, profesor de știință politică la Angelo State University din Texas și coautor al cărții „Rogue Allies: The Strategic Partnership Between Iran and North Korea”, a declarat pentru Fox News Digital că „rachetele lansate de Iran reprezintă creația statului comunist Coreea de Nord, care lucrează mână în mână cu Iranul”.
Musudan la Diego Garcia. O rachetă cumpărată în 2005
Cel mai revelator exemplu vine din atacul iranian asupra bazei americano-britanice Diego Garcia (o insulă din Oceanul Indian situată la aproximativ 4.000 de kilometri de Iran), atacată cu rachete balistice cu rază medie de acțiune.
„Racheta lansată spre Diego Garcia a fost un Musudan. Iranienii au cumpărat 19 astfel de rachete de la nord-coreeni și le-au primit în 2005. Au această capacitate din 2005 — și nu este niciun «armament secret»”, a precizat Bechtol.
Informația este semnificativă: nu vorbim despre o capacitate obținută recent, ca urmare a relaxării sancțiunilor sau a unor transferuri clandestine descoperite abia acum. Vorbim despre o relație de aprovizionare militară care funcționează de peste două decenii.
Cum s-a construit arsenalul iranian, firul lung
Bechtol a explicat că la baza arsenalului iranian pentru rachetele balistice cu rază medie de acțiune stau rachetele nord-coreene No Dong. „Nord-coreenii au proliferat aproximativ 150 de sisteme No Dong către Iran în a doua jumătate a anilor 1990. Iranienii au fost aparent foarte mulțumiți de rachetele furnizate și au contractat cu Phenianul construcția unei fabrici No Dong în Iran”.
„Iranienii au numit această rachetă Shahab-3. Shahab-3 este aproape o copie exactă a No Dong. Odată ce Shahab-3 a intrat în producție, nord-coreenii au colaborat cu iranienii pentru a-i îmbunătăți raza de acțiune și letalitatea”, a continuat expertul. „Cu asistența nord-coreeană, iranienii au reușit să producă Emad și Ghadr. Emad are o rază de acțiune de 1.750 de kilometri, iar Ghadr de 1.950 de kilometri.
Iranienii au folosit aceste două sisteme pentru a lovi nu doar Israelul, ci și vecinii arabi, inclusiv bazele americane aflate în aceste țări”.

Khorramshahr-4, rachetele cu muniție cluster de 1,5–2 tone
Cel mai puternic sistem din arsenalul iranian are, de asemenea, amprenta nord-coreeană. „Există un sistem capabil să lovească Israelul, chiar mai letal decât oricare dintre sistemele descrise până acum. Se numește Khorramshahr, iar a patra versiune, Khorramshahr-4, s-a dovedit că transportă un focos mai mare decât oricare altul din inventarul iranian, armată cu ceea ce pare a fi muniție cluster.
O relație comercială simplă, petrol contra rachete
Bechtol a descris parteneriatul în termeni de o claritate dezarmantă: „Coreea de Nord este vânzătorul, iar Iranul este cumpărătorul. Nord-coreenii proliferează sisteme de armament, tehnologie, piese și componente, tehnicieni, ingineri și specialiști, precum și capacități militare, inclusiv construirea de facilități subterane către Iran. Iranul plătește cu numerar și petrol. Simplu”.
Soluția o reprezintă sancțiunile aplicate, nu doar scrise
Bechtol a identificat și calea prin care acest flux poate fi oprit: „Sancțiunile necesare există deja. Dar SUA și aliații cheie trebuie să le aplice cu fermitate. Trebuie să vizăm băncile, companiile-paravan și entitățile cibernetice, pentru a sugruma banii și a distruge lanțul de aprovizionare. Trebuie acordată mai multă importanță Inițiativei de Securitate împotriva Proliferării. Poate fi un instrument subutilizat pentru a preveni curgerea armamentului nord-coreean spre state paria și grupuri teroriste. Dacă tai lanțul de aprovizionare, tai proliferarea”.
Un front cu trei capitole
Analiza lui Bechtol vine la aproape cinci săptămâni de la declanșarea conflictului armat direct între SUA, Israel și Iran. Ea adaugă un strat de complexitate geopolitică unui conflict care implică deja, conform acuzațiilor lui Zelenski, și Rusia. Aceasta ar fi furnizat imaginile din satelit ale bazelor americane din Arabia Saudită direct Teheranului.
Privit prin această prismă, războiul din Orient nu mai este un conflict regional bilateral. Este o intersecție de interese și fluxuri de armament care leagă Phenianul, Teheranul, Moscova și câmpurile de luptă din Orientul Mijlociu într-un sistem de interdependențe militare pe care comunitatea internațională nu l-a anticipat. Sau, dacă l-a anticipat, nu a reușit să îl prevină la timp.
