Pariul lui Putin pe OCS a eșuat. De ce statele membre refuză transformarea organizației într-un bloc militar anti-occidental

O analiză publicată de Carnegie Endowment for International Peace arată că această aparentă slăbiciune a organizației nu este accidentală. Dimpotrivă, flexibilitatea și absența unor obligații similare celor existente într-o alianță militară reprezintă tocmai elementele care fac OCS atractivă pentru numeroase state.

China este de departe cea mai puternică economie a organizației și joacă un rol central în dezvoltarea acesteia. Beijingul nu are însă poziția unui lider capabil să impună automat o direcție comună tuturor membrilor. Pentru statele mai mici, în special cele din Asia Centrală, avantajul participării la OCS constă tocmai în posibilitatea de a coopera cu marile puteri fără a fi obligate să aleagă definitiv o tabără.

OCS nu vrea să devină un „NATO al Estului”

Importanța Organizației de Cooperare de la Shanghai a crescut considerabil în ultimii ani. Organizația reunește unele dintre cele mai importante puteri ale Eurasiei și include state care au relații complicate sau chiar profund conflictuale cu Occidentul. Rusia și Iranul se află printre actorii care au contribuit decisiv la intensificarea confruntărilor geopolitice din ultimii ani. China, la rândul său, se află într-o competiție strategică de lungă durată cu Statele Unite. Din această perspectivă, OCS este privită uneori în Occident drept posibilul nucleu al unei alianțe capabile să contrabalanseze NATO și instituțiile dominate tradițional de SUA și aliații europeni. Realitatea din interiorul organizației este însă mult mai complicată.

Chiar OCS insistă oficial că nu reprezintă un bloc politico-militar și că activitatea sa nu este îndreptată împotriva altor state sau organizații internaționale. În ciuda retoricii unor membri despre necesitatea unei lumi multipolare, organizația nu dispune de mecanisme comparabile cu cele ale unei alianțe militare. Nu există, de exemplu, un sistem de apărare colectivă prin care un atac asupra unui membru să determine intervenția celorlalți. Această diferență este esențială.

O organizație uriașă, dar fără disciplină de alianță

Dimensiunea OCS poate crea impresia unei forțe geopolitice impresionante. Statele organizației acoperă împreună aproximativ un sfert din suprafața terestră a planetei și reprezintă o parte foarte importantă din populația mondială. Economiile lor generează aproximativ o treime din PIB-ul global, iar bugetele militare cumulate ajung la sute de miliarde de dolari. Pe hârtie, există suficiente resurse economice, demografice și militare pentru apariția unui pol global de putere.

În practică însă, interesele membrilor sunt prea diferite pentru ca organizația să funcționeze precum o alianță tradițională. Unele state sunt rivale între ele. Altele încearcă să mențină simultan relații bune cu China, Rusia, Statele Unite, Uniunea Europeană și Turcia. Tocmai această diversitate împiedică formarea unui front geopolitic disciplinat.

Rusia nu a reușit să transforme OCS într-un instrument împotriva Occidentului

Războiul din Ucraina reprezintă probabil cel mai clar exemplu al limitelor organizației. După declanșarea invaziei ruse, Moscova ar fi avut interesul ca OCS să devină o platformă politică importantă pentru legitimarea poziției sale și pentru contestarea reacției Occidentului. Acest lucru nu s-a întâmplat. La mai mulți ani de la începutul războiului, statele membre nu au format un front comun în sprijinul Moscovei. Organizația a evitat asumarea unei poziții colective care să transforme conflictul din Ucraina într-o cauză comună a OCS. Mai mult, diferențele dintre pozițiile statelor membre au devenit vizibile chiar în timpul reuniunilor la nivel înalt.

Premierul indian Narendra Modi a folosit summitul de la Bișkek pentru a transmite din nou Moscovei un mesaj privind necesitatea încheierii războiului. Pentru Kremlin, asemenea poziții demonstrează cât de dificil este să transforme organizația într-o alianță geopolitică anti-occidentală. India este un membru prea important pentru a fi ignorat, dar New Delhi nu dorește ca apartenența la OCS să însemne automat alinierea la politica externă a Rusiei sau Chinei.

Nu este prima dată când Moscova nu primește sprijin

Lipsa unei poziții comune asupra Ucrainei nu reprezintă o excepție. De-a lungul timpului, Rusia a încercat în mai multe momente să obțină susținere pentru deciziile sale geopolitice, fără rezultate semnificative. După războiul ruso-georgian din 2008, Moscova a urmărit obținerea unei susțineri mai largi pentru recunoașterea independenței Abhaziei și Osetiei de Sud. Membrii OCS nu au urmat însă exemplul Rusiei.

Situația s-a repetat după anexarea Crimeei în 2014. Kremlinul ar fi dorit o recunoaștere mai largă a noii realități teritoriale proclamate de Rusia, însă statele organizației au evitat să legitimeze oficial anexarea. Nici după invadarea Ucrainei în 2022 lucrurile nu s-au schimbat fundamental.

În cadrul summitului organizat în Uzbekistan în acel an, autoritățile gazdă s-au distanțat de încercările de a prezenta OCS drept o organizație construită pentru confruntarea cu Occidentul. Această continuitate arată că problema Moscovei nu este legată de un anumit summit. Ea ține de însăși structura organizației.

OCS evită inclusiv conflictele dintre propriii membri

Organizația are tendința de a rămâne în plan secund chiar și atunci când apar confruntări între statele care fac parte din ea. Ciocnirile de frontieră dintre Kârgâzstan și Tadjikistan din 2021 reprezintă unul dintre exemple. Ambele țări fac parte din OCS, însă organizația nu s-a transformat într-un mecanism decisiv de soluționare a conflictului.

Aceeași prudență poate fi observată în cazul tensiunilor dintre India și China. Cele două mari puteri asiatice au o dispută teritorială nerezolvată și au trecut în ultimii ani prin episoade de confruntare militară la frontieră. Situația este și mai complicată în relația dintre India și Pakistan. Cele două state sunt adversari istorici și puteri nucleare, dar fac parte din aceeași organizație. În paralel, Pakistanul se confruntă cu propriile probleme de securitate la frontiera cu Afganistanul. Prin urmare, OCS reunește în aceeași structură state ale căror interese de securitate pot intra direct în contradicție.

India și Pakistanul au schimbat echilibrul intern

Extinderea organizației a crescut prestigiul OCS, dar a făcut consensul mult mai dificil. Intrarea unor puteri rivale precum India și Pakistanul a creat o situație în care nicio mare putere nu poate controla singură organizația.

Pentru Moscova și Beijing, aceasta este atât o oportunitate, cât și o problemă. OCS oferă celor două capitale un cadru prin care pot demonstra că lumea nu este organizată exclusiv în jurul instituțiilor occidentale. În același timp, nu le permite să transforme organizația într-un instrument propriu de politică externă.

India poate bloca sau tempera inițiativele care ar împinge organizația prea mult în direcția Beijingului. Statele din Asia Centrală au propriile interese și evită să fie absorbite de agenda Rusiei. Pakistanul are, de asemenea, propriile priorități regionale. Rezultatul este o organizație cu o influență simbolică importantă, dar cu o capacitate limitată de a adopta poziții geopolitice radicale.

De ce această „slăbiciune” este de fapt atractivă

Pentru statele mai mici, lipsa disciplinei interne poate reprezenta unul dintre principalele avantaje ale OCS. Kazahstanul, Kârgâzstanul și Uzbekistanul, de exemplu, încearcă de ani întregi să mențină politici externe multivectoriale. Aceste țări nu doresc să rupă relațiile cu Rusia, care continuă să fie un actor economic și de securitate important în regiune. În același timp, au nevoie de investițiile și infrastructura finanțate de China. Dar relațiile lor externe nu se opresc aici.

Statele din Asia Centrală dezvoltă cooperarea cu Turcia, caută investiții occidentale și încearcă să își extindă relațiile cu Statele Unite și Uniunea Europeană. Apartenența la OCS nu le obligă să renunțe la niciuna dintre aceste direcții. Un stat poate coopera economic cu Beijingul, poate menține legături energetice sau comerciale cu Moscova și, simultan, poate construi relații mai apropiate cu Washingtonul și Bruxelles-ul.

Asia Centrală refuză logica alegerii unei singure tabere

Această strategie devine tot mai importantă pe măsură ce competiția dintre marile puteri se intensifică. Asia Centrală a revenit în centrul atenției internaționale inclusiv datorită competiției pentru resurse și minerale critice. Rusia, China, SUA, Uniunea Europeană și Turcia încearcă să își consolideze influența în regiune.

Pentru guvernele locale, alegerea exclusivă a unui singur partener ar presupune riscuri majore. OCS le permite să evite această alegere. Organizația oferă acces la dialog politic, proiecte economice și cooperare în domeniul securității fără obligația unei loialități geopolitice exclusive. Acesta este unul dintre motivele pentru care încercarea de a privi OCS exclusiv prin comparație cu NATO poate conduce la concluzii greșite.

Organizația a fost creată pentru alte probleme

Explicația trebuie căutată și în originile OCS. Structura nu a fost construită inițial pentru a crea o alianță militară împotriva Occidentului. Primele forme de cooperare au apărut după destrămarea Uniunii Sovietice, când China, Rusia și statele din Asia Centrală aveau nevoie de un mecanism prin care să rezolve problemele legate de frontiere și să reducă riscul unor confruntări regionale. China, Rusia, Kazahstanul, Kârgâzstanul și Tadjikistanul au urmărit inițial consolidarea încrederii reciproce și stabilizarea frontierelor.

Ulterior, cooperarea s-a extins. Una dintre principalele teme a devenit combaterea a ceea ce organizația definește drept „cele trei rele”: terorismul, separatismul și extremismul. Aceste obiective sunt însă fundamental diferite de principiul apărării colective caracteristic unei alianțe militare.

Un spațiu diplomatic confortabil pentru regimurile membre

OCS oferă și un alt avantaj guvernelor participante: principiul neamestecului în afacerile interne. Statele membre evită, în general, criticarea reciprocă pe probleme legate de guvernare internă și legitimitate politică.

În acest sens, organizația funcționează ca un spațiu diplomatic în care conducătorii statelor participante se pot întâlni fără presiunea condiționalităților politice caracteristice relațiilor cu unele instituții occidentale. Dar același principiu limitează capacitatea OCS de a interveni atunci când apar conflicte între membri. Organizația poate facilita dialogul și poate furniza un cadru diplomatic. Este însă mult mai dificil să impună unei țări o anumită politică.

China conduce, dar nu poate dicta

Beijingul rămâne actorul dominant din punct de vedere economic, însă influența sa are limite. China poate oferi investiții, infrastructură și acces comercial. Poate utiliza OCS pentru a promova ideea unei lumi multipolare și pentru a-și extinde influența în Eurasia. Nu poate însă cere tuturor membrilor să își subordoneze politica externă intereselor sale.

India reprezintă cel mai evident obstacol. New Delhi are propria strategie de mare putere și își dezvoltă simultan relațiile cu state occidentale. Statele din Asia Centrală urmăresc, la rândul lor, să evite o dependență excesivă față de China. Rusia, deși mult mai dependentă de relația cu Beijingul decât înainte de războiul din Ucraina, continuă să considere Asia Centrală o zonă importantă pentru propriile sale interese. Astfel, chiar și între China și Rusia există o combinație de cooperare și competiție.

OCS arată cum se schimbă ordinea mondială

Evoluția organizației spune ceva mai larg despre actuala competiție geopolitică. Lumea nu pare să se împartă pur și simplu în două blocuri rigide, unul condus de Statele Unite și altul de China.

Modelul actual diferă de Războiul Rece. Numeroase state încearcă să coopereze cu mai multe centre de putere simultan. Pot avea relații economice apropiate cu China, legături istorice cu Rusia și parteneriate comerciale sau de securitate cu SUA și Uniunea Europeană. Pentru aceste țări, autonomia de mișcare este mai importantă decât apartenența la o tabără. OCS reflectă tocmai această realitate.

Pariul Moscovei are limite clare

Pentru Vladimir Putin, organizația rămâne utilă. Summituri precum cel de la Bișkek îi oferă Kremlinului posibilitatea de a demonstra că Rusia nu este izolată internațional și că menține relații la nivel înalt cu numeroase puteri din afara Occidentului. Dar utilitatea diplomatică nu trebuie confundată cu existența unei alianțe.

Rusia nu a obținut recunoașterea internațională dorită pentru Abhazia și Osetia de Sud prin intermediul OCS. Nu a reușit nici să convingă organizația să legitimeze anexarea Crimeei. Iar războiul din Ucraina nu a transformat statele membre într-un front comun alături de Moscova. După cum reiese și din analiza citată de Gândul.ro, tocmai caracterul neobligatoriu al organizației îi asigură supraviețuirea și atractivitatea. OCS poate deveni mai mare și mai influentă fără să devină automat o alianță anti-occidentală.

Pentru Rusia, aceasta este limita fundamentală a pariului făcut pe organizație. Pentru statele mai mici, însă, este exact avantajul pe care îl caută: posibilitatea de a sta la aceeași masă cu marile puteri fără a fi obligate să lupte războaiele geopolitice ale acestora.