De la Pax Americana la policentrism fragil. Doctrina America First reconfigurează ordinea internațională

Nimeni nu vrea să fie polițistul lumii. Cel puțin nu recunoaște public. Doctrina America first poate fi tradusă prin retragerea Americii din această funcție asumată de facto, comentează Independent news. Câștigătorii tăcuți, dar evidenți ai haosului creat de Trump și doctrina sa sunt China, India, Turcia și puterile mijlocii. Acestea pot profita de fragmentarea ordinii liberale, fără să-și asume și costurile ei.

Căderea blocului sovietic în 1989–1991 a marcat o reconfigurare geopolitică majoră. SUA au rămas hegemonul mondial, promotor al globalizării neoliberale, al extinderii NATO și al noii ordini internaționale unipolare. Începând cu anii 2010, ordinea unipolară post-Război Rece a început să se fragmenteze. Crizele economice, războaiele prelungite, ascensiunea regimurilor iliberale și contestarea normelor occidentale au contribuit la apariția unui sistem multipolar, dar instabil.

Termenul corect pentru ceea ce trăim nu este, strict, multipolaritate. Multipolaritatea tradițională implică existența mai multor centre de putere cu capacități militare, economice și politice relativ egale. Peisajul contemporan este mai adecvat descris prin termenul de „policentrism”. E un concept care recunoaște coexistența mai multor centre de putere, dar subliniază inegalitățile profunde dintre ele în ceea ce privește influența, resursele economice și capacitatea de proiecție militară, funcționând adesea în sfere instituționale sau regionale distincte.

Cine câștigă din „America first” și de pe ce poziție

China este aparent, câștigătorul cel mai vizibil. În 2026, lumea este acum mai aproape diplomatic de Beijing decât a fost în memoria recentă. Numărul total de țări puternic aliniate cu SUA s-a prăbușit sub Trump, spre deosebire de China, care și-a menținut aliații. Măsurând cât de strâns se corelează bilanțul voturilor fiecărei țări la Adunarea Generală ONU cu cel al SUA sau al Chinei, cercetătorii au reușit să cartografieze cum centrul geopolitic este mai departe de Washington și mai aproape de Beijing decât în orice alt moment al acestui secol.

Dar victoria Chinei este mai complicată decât pare. China nu este o putere emergentă în sensul clasic, ci o civilizație-mare putere istorică care caută să revină în centrul puterii globale. O face nu doar ca lider economic, ci ca superputere cu influență globală.

Strategia Beijingului a urmărit o dezvoltare graduală. Modernizare economică, control politic centralizat, expansiune prin Belt and Road Initiative și investiții masive în tehnologie, armată și spațiu. Cu toate acestea, Beijingul evită sistematic să preia costurile ordinii globale. Nu-și asumă contribuțiile la securitate colectivă, nu respectă normele internaționale. China refuză, așadar, rolul de creditor de ultimă instanță în crize. Ea vrea câștigurile hegemoniei fără cheltuielile ei.

India, Turcia și pozițiile lor pe plan politic și economic

India joacă poate cel mai rafinat joc. India se poate lăuda cu dublarea PIB-ului său în ultimii zece ani, realizând în 2024 o creștere de 8,2 la sută. New Delhi practică o politică de „autonomie strategică”. Refuză să se alinieze total atât cu Washingtonul, cât și cu Moscova, dar nici cu Beijingul, și extrage beneficii maxime din competiția marilor puteri și își construiește tăcut puterea regională.

Turcia oferă modelul cel mai pur al puterilor mijlocii care câștigă din haos. Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită și-au asumat roluri de lider în stabilirea agendei globale în domenii esențiale precum guvernanța climatică și reglementarea inteligenței artificiale, demonstrând capacitatea puterilor mijlocii de a influența direcția politicilor globale fără a dispune de capacități militare hegemonice.

Arabia Saudită și-a consolidat simultan parteneriate economice și energetice cu China, a coordonat politicile de producție petrolieră cu Rusia și a extins cooperarea comercială cu India. A reflectat astfel o doctrină matură de politică externă. Prin ea, recunoaște limitele intervențiilor militare directe și avantajele interdependenței economice.

Rusia, marele câștigător?

Rusia pare a fi marele câștigător tactic al momentului și marele perdant strategic al deceniului. Câștigă timp, câștigă spații de influență, câștigă legitimitate prin asociere cu un Trump dispus să negocieze bilateral, ocolind instituțiile multilaterale. Dar Rusia folosește instrumente asimetrice — război hibrid, energie, dezinformare — pentru a-și păstra influența, nu pentru a construi o ordine alternativă. Economia sa rămâne mai slabă decât cea americană, iar statutul de putere nucleară menține relevanța globală fără a conferi capacitate de conducere.

Paradoxul Trump, un anti-globalist care accelerează restructurarea globalistă

Figura lui Trump este, la suprafață, cea a anti-globalistului care sfidează elita liberală și sparge consensul globalist de după 1989. Dar războaiele comerciale și rupturile diplomatice ale administrației Trump erodează puternic credibilitatea Pax Americana, rup iluzia neutralității instituțiilor internaționale și expun fața coercitivă a hegemoniei occidentale.

Din această erodare nu se naște însă o lume de state mici suverane, ci o lume de șase-șapte mega-poli. Paradoxul este că, deși retoric anti-globalist, Trump accelerează interconectarea acestor blocuri. Sancțiunile și rupturile forțează noi tratate comerciale și investiționale (UE-Mercosur, UE-Africa, extinderea BRICS, RCEP), iar crizele create obligă fiecare pol să-și ancoreze supraviețuirea.

Cine pierde cu adevărat

Sistemul liberal bazat pe reguli, care a stat la baza relațiilor internaționale timp de peste 70 de ani, se află într-un declin accentuat. În locul acestuia revine o concepție geopolitică veche, centrată pe împărțirea lumii în zone de dominație ale marilor puteri. E un model asociat istoric cu conflictele violente.

Perdanții sunt, în definitiv, statele mici și mijlocii fără capacitate de proiecție proprie. Printre ei se află și România. Spre deosebire de predecesorii săi, Trump urmărește hegemonia fără a oferi garanții de securitate puternice. Aceasta a ridicat întrebări privind fiabilitatea SUA ca aliat. Tocmai de aceea programul SAFE la care România încearcă să adere în aceste zile, cu termenul său de 33 de zile, nu este un simplu contract de achiziție militară. Ar fi o plasă de siguranță pentru o lume în care garanțiile americane nu mai sunt de la sine înțelese.